Mi-am zis atunci, pe loc: vreau să o cunosc pe fata care scrie la 17-18 ani cu maturitatea unei persoane cu cel puțin zece ani mai mult. Maturitatea cu care surprinde gânduri, finețea cu care redă emoții, acuratețea cu care își conduce personajele de la început la sfârșit, într-o construcție coerentă, fără fracturi. Și, mai ales, maturitatea creației sale, ca întreg: un roman de peste 300 de pagini, în care, cu fiecare capitol, crește anticipația, se adaugă încă un semn de întrebare sau poate o nouă pistă și, deși crezi că intuiești continuarea, nu te poți opri din citit pentru că vrei confirmarea că… ai intuit bine.

Surpriză! Nu ai intuit bine de fiecare dată!

De fapt, poate că singurul aspect previzibil este povestea de dragoste. Previzibil dacă ai trăit deja prima iubire, primul sărut și prima atingere a mâinilor a doi îndrăgostiți. Însă cam aici se termină cu previziunile – hainele în care își îmbracă ei iubirea nu sunt comune, nu sunt pe toate drumurile, sunt doar ale lor.

Am început să citesc ”Fata criminalului” din poziția de expert (acesta fiind, inițial, motivul pentru care cartea a ajuns la mine): analizând construcții de fraze, structuri, genuri – modul de a scrie. Și erau acolo – puncte de vedere multiple, dialog interior și dialog exterior, construcții și scene specifice genului, lucruri pe care le aștepți de la cineva care fie are studii de specialitate, fie are minim 30 de ani, tone de cărți citite și ceva experiență de viață.

Ce s-a întâmplat pe măsură ce avansam? Expertul s-a pierdut pe drum. La un moment dat, trecusem de pagina 100 și… citeam povestea, eram în poveste. Trăiam povestea. Și asta este ceea ce face, în opinia mea, diferența între un om care scrie și un scriitor.

Abigaela este scriitoare. Ea și romanul ei, ”Fata Criminalului”, reprezintă pentru mine o supriză. Una dintre cele frumoase, pe care aș vrea să o trăiesc cât mai des.”